PROLOG
  

   Femeia urca dealul luminându-și calea cu un opaiț. În cealaltă mână avea o cazma, iar în spate o traistă ce atârna ca o cocoașă. Ezitase dacă să ia sau nu lumina cu ea, însă noaptea fără Lună așternuse o beznă neobișnuită peste tot satul și știa că i-ar fi fost imposibil să se descurce fără. Încerca să se grăbească, de teamă să nu fie observată și dornică să isprăvească odată cu toată treaba asta neplăcută. Dar mergea de parcă cineva îi împleticise picioarele, respirând anevoios aerul încărcat de umezeală. Era binișor trecut de miezul nopții, fusese cât se putea de precaută și cu toate astea, avea senzația că ochi nevăzuți, iscoditori, o urmăreau din umbră, gata să o judece, să o găsească vinovată și să o blesteme… Trebuia musai să alunge astfel de gânduri spăimoase, căci nu mai avea încotro.            Ce fusese înfăptuit nu mai putea fi întors, iar să se lepede acum de răspunderea asumată ar fi transformat-o în cea mai mare lașă.    Nimic bun nu ar fi ieșit de ar fi ales să dea în vileag ce se petrecuse…

  Așa că urca în continuare, ajutându-se din când în când de cazma, ca de o botă. În spate, casele satului își vegheau liniștite familiile, iar dinainte, pădurea colcăia de vietăți ce nu cunoșteau ce înseamnă să dormi noaptea. Ce lumi diferite! Undeva pe granița dintre ele se gândise femeia să o îngroape. Astfel, poate că bunii străjeri ai fiecăreia se vor îndura de bietul suflet și-l vor ghida mai departe pe calea sa, în cele necunoscute muritorilor. Se opri oleacă, urmărind să aproximeze unde mai exact se află, când deodată brățara de chihlimbar de la încheietura mâinii stângi îi plesni, împrăștiind mărgelele în toate părțile. Așa știu, fără nici o urmă de îndoială, că acela era locul potrivit - așa cum știi, pur și simplu, unele lucruri, fără să ai nevoie de vreo explicație rațională. Așeză lampa pe pământ și își dădu jos desaga din spinare, cu deosebită grijă, ca și când încă mai spera ca pruncul dinăuntru să prindă a scânci de viață. Nu se petrecu însă astfel, așa că începu să sape. Răzui mai întâi cu atenție stratul superior de iarbă, să îl poată pune în final la loc, acoperind urma săpăturii. Apoi înfipse fără milă hârlețul în câmp o dată, de două ori, de multe ori, până ce groapa se căscă suficient de mare încât să înghită trupușorul neclintit. Poate că pe alții, asemenea împrejurări ce-i amintesc omului de latura cruntă a existenței, i-ar fi descumpănit. Dar nu și pe ea. Făcu o pauză și, trăgându-și sufletul, privi către cer, fără să ceară ori să spere ceva anume. Știa că Dumnezeu nu-i mai mult acolo decât pe Pământ,      ori în inima omului. Iar prezența divinului se simte în două feluri: iubirea fără condiții și puterea de a răzbi în fața adversităților.

  Slobozi gâtul desăgii, scoțând afară ghemotocul înfășat în poale albe. Îl mai dezveli o dată, legănându-l încet la piept. Sub pavăza binevoitoare a întunericului ce-i masca paloarea cadaverică, copilașul părea că doarme. Ochii femeii se umeziră în timp ce mângâia căpșorul rece și tumefiat. Îi venea să plângă nu atât de durere, ci mai mult de regret. Ar fi avut atâta dragoste să îi ofere… De nu ar fi murit, ar fi luat-o la ea. Gândul îi încolțise în inimă precum o plantă vindecătoare într-un teren arid. Și așa fata nu-și voia pruncul, era prea tânără și nepregătită, cu zeci de vise și speranțe ce ar fi fost zădărnicite de prezența unui copil. Înțelegea asta. De asta o și susținuse. Dar fusese prea târziu. Vătămarea produsă de toate modurile în care încercase să se descotorosească de sarcină, cel mai probabil cauzase decesul pruncului în timpul nașterii. Bine că măcar fata scăpase cu viață… Cât despre ea, probabil că într-adevăr nu-i era dat să trăiască experiența de a avea un copil. Avea deja aproape 45 de ani și, fără regrete prea apăsătoare, dar cu suficient realism, atât ea cât și soțul său pricepuseră că un copil al lor devenea, pe zi ce trece, o posibilitate din ce în ce mai mică. Învățase că există două tipuri de speranțe în viață: speranța deșartă, a acelor lucruri care nu mai pot fi, și speranța îndreptățită, a acelor lucruri pe care abia de acum înainte le putem clădi, din tot ce avem și suntem. Acest copilaș mort și nedorit de mama sa, fusese cel mai probabil o ultimă speranță deșartă a ei. Speranța îndreptățită ce o aștepta chiar acolo, lângă groapă, era că bucuria de a trăi putea renaște din toată cenușa asta a lucrurilor cărora nu le-a fost dat să fie așa cum ar fi considerat ea de cuviință.

  Când fu pregătită, așternu copilul în pătuțul de pământ și, cu un ultim efort, astupă mormântul, lăsând terenul atât de bine așezat, că greu și-ar fi dat cineva seama că fusese răscolit. În final, scoase din buzunarul hainei o pungă și-i lepădă conținutul deasupra locului. Erau câteva semințe de flori de câmp care, se gândise ea, de vor crește nu vor avea de ce să atragă în mod deosebit atenția. Mai mult de atât nu avea ce să facă, fiindcă toate câte se întâmplaseră trebuiau tăinuite. Noaptea, Luna ascunsă, durerea ce-și dorea să fie uitată și timpul care va trece, toate astea vor fi de ajutor.

  Strânse lucrușoarele și, înainte să pornească, își promise să se întoarcă ori de câte ori va avea ocazia, pentru a-i onora pruncului nenumit trista amintire. Apoi se întoarse pe unde venise, coborând de această dată dealul cu mult mai multă ușurință. Nu avea de unde să știe că, din ascunzișul beznei și al câtorva tufe dese, pitită la doar câțiva metri de ea, o făptură îi urmărise atentă fiecare mișcare.          Iar făptura asta știa că nici noaptea, nici Luna ascunsă, nici dorințele absurde ale durerii și nici timpul neîndurător, nu vor reuși vreodată să împiedice acel adevăr ce vrea cu tot dinadinsul să-și spună povestea.

  Și lumea a continuat apoi să se învârtă, laolaltă cu toate cele, încă ținând pasul cu cei fericiți și cu cei suferinzi deopotrivă, în pofida tuturor gurilor rele care amenințau că zilele de apoi îi erau aproape…