Prolog

Am avut un vis. Am visat că aveam 89 de ani. Eram bătrână, dar nu prea bătrână pentru a mă plimba de una singură prin librării. Încă îmi plăceau cărțile, încă savuram mirosul lor, emoția cuvintelor necitite, vibrând sub degetele ce răsfoiesc fugar câteva pagini... Da, încă iubeam cărțile. Și apoi am văzut-o. Eram bătrână, nu știu dacă purtam ochelari, dar am putut citi titlul poveștii și m-am cutremurat. Era povestea mea, povestea ce-mi fusese trimisă, dar pe care nu am scris-o niciodată. Eram bătrână, aveam 89 de ani și stăteam în fața raftului plin cu cărți, emoționată ca în fața întâlnirii cu o dragoste pierdută, dar niciodată uitată. Era povestea mea, dar nu îmi mai aparținea, căci altul se semnase pe copertă. Iar eu eram o bătrână și tristă și împăcată. Tristă pentru că nu participasem defel la manifestarea darului, dar împăcată fiindcă povestea își găsise calea pentru a intra în lumea noastră. Până la urmă, asta era tot ce conta.

Am întins mâna după ea, așa cum ar fi trebuit să fac și mai demult, când zi de zi venea să-mi vorbească în fereastra inspirației. I-am mângâiat coperta și am deschis-o timidă, recunoscându-i glasul. Era minunată și deloc perfectă, dezvelindu-mi pagină după pagină din cele care pentru mine nu erau secrete. Eram bătrână și... abia atunci, am înțeles. Poveștile adevărate se nasc acolo unde păsările dorului de viață ating cu aripile lor miraculoase pământul sufletului. Ele nu caută perfecțiunea, ci doar o inimă deschisă, ca prin ea să își împlinească menirea: aceea de a le șopti oamenilor din tainele lumii.

Chiar în acea clipă, ceea ce fusese împietrit atâta amar de vreme, a început să trosnească și să se crape, mângâindu-mă dinăuntru înspre înafară și alinându-mi suferința. Să cunoști pierderea și totuși să rămâi să înveți de la ea, nu e ușor, însă am simțit că e absolut necesar. Să cunoști pierderea, cu toată durerea și neputința ei, dar și cu binecuvântările ascunse. Fiindcă tocmai în pierdere, nudă în deplinătatea vulnerabilității mele, nemaiavând altceva de făcut decât să fiu suficient de atentă, mi-am putut intui propria eternitate. Acea parte mereu vie din noi, care e martora atât a victoriilor, cât și a căderilor noastre și care pur și simplu știe și ne strigă din toate puterile că unicul lucru pe care în mod inevitabil îl vom face va fi... să mergem mai departe.

Dacă ar fi să o iei de la început, ce ai face? M-a întrebat ea retoric.

Așa că mi-am dat voie să încep din nou. Am așezat cartea la locul ei, și am ieșit. Fiecare pas, fiecare privire, fiecare cuvânt, o iau de la început. Nu ca și când nimic nu ar fi fost înainte, ci tocmai datorită la tot ceea ce a fost înainte.

M-am trezit cu pieptul bubuind, eliberată parcă de o povară, pentru prima dată după ani de zile și am căutat, încă dezmeticindu-mă, ceva pe care să notez. M-am așezat și am început să scriu, strângând tare în adâncul sufletului legământul că, orice ar fi, nu mă voi mai opri.

Capitolul I

În urmă cu 20 de ani

Spre sfârșitul verii, pe una din băncile înșirate de-a lungul aleii pietruite din parc, o tânără subțirică ședea picior peste picior, citind preocupată într-un caiet și, din când în când, notând câte ceva în el. Părul îi era aranjat într-un coc simplu, prins în vârful capului și, ori de câte ori ridica fruntea, privind printre pleoapele mijite în bătaia soarelui capătul aleii, își trecea cele câteva șuvițe arămii răzlețe de la baza cefei printre degetele jucăușe. Părea să aștepte pe cineva.

Mirosul tufei de caprifoi înflorit chiar în spatele ei, îi amintea de unul dintre parfumurile mamei sale și brusc îi reveni în fața ochilor minții chipul Jitarului ce-i apăruse în vis, anunțând că era imperios necesar să se întoarcă. Ea nu mai are mult… i-a spus. Așa că trebuia să își pună în ordine toate lucrurile și să plece. Să lase în urmă tot ceea ce ajunsese să îndrăgească atât de mult, acest colț de lume în care regăsise o parte din ea însăși, fără să știe când și dacă se va mai întoarce. Încă nu putea cu adevărat să realizeze ce anume îi dădea forța necesară să pună pe stand-by propria fericire și, desigur, se întreba dacă într-adevăr era acesta cel mai înțelept gest posibil. Pe de altă parte, observa cât era de ușor pentru oameni să-și agațe fericirea de lucrurile cunoscute, sau ușor de imaginat, iar teama de lucrurile necunoscute, asupra cărora nu au nici un control. Mama sa obișnuia să spună că omului nu îi e frică de necunoscut, ci de sfârșitul cunoscutului. Probabil îl cita pe Krishnamurti. Dar ea nu voia să fie orice om, refuza să se complacă în robotismul instinctual al celui inconștient. Poate era și o doză de aroganță în asta, dar nu-i păsa.

Mama sa l-a iubit mult pe Krishnamurti… Doamne, deja se gândea la ea la timpul trecut și nici măcar nu își luaseră rămas bun. Vârî caietul în sacoșa monocromă de pe bancă și se descălță, masându-și tălpile de pietrele calde și netede. Va traversa oceanul înapoi, deși încă era copleșită atunci când se gândea la imensitatea de apă căscându-se sub ea. Câteva straturi subțiri de metal, plastic și mochetă, asta era tot ce o separa de gol și de apă. Pentru a nu știu câta oară își promitea că unul dintre primele lucruri pe care le va face odată întoarsă acasă, va fi să ia lecții de înot – de parcă asta ar conta în cazul în care avionul s-ar prăbuși! Ce ridicol... Însă ea trișa. Nimeni în lume nu știa că ea trișa momentan viața, deținând informații ce o asigurau că absolut nimic rău nu i se va petrece în următoarea perioadă. Făcuse un troc care la ora la care îl consimțise i s-a părut echitabil. Ambele părți aveau de câștigat: ea obținea informații și cunoaștere, iar Ei obțineau colaborarea sa. Trebuia să fie ea și nu altcineva, deoarece atunci când tatăl său – îi corecta și se corecta încă și pe ea însăși: nu era tatăl ei – luase decizia să demareze proiectul personal de cercetare, startase efectiv o linie destinică în care faptele lui aveau să influențeze soarta întregii lumi. Oricât de neverosimilă și ridicolă i s-a părut această afirmație la început, odată cu trecerea timpului, a început să priceapă implicațiile majore ce ar fi putut rezulta de pe urma descoperirilor făcute de cel pe care îl crezuse a-i fi tată. Iar ea era singura pe care el încă ar fi ascultat-o. Deși nu era deloc interesată să-l mai contacteze, ori să-i mai audă justificările. Însă ar fi făcut-o de dragul celorlalți. Atunci când au întrebat-o, le-a spus și lor, a fost sinceră: el merita să fie tras la răspundere, să fie pedepsit. Soarta lui nu o interesa, decât în măsura în care ar fi putut contribui cu orice ca el să plătească pentru ceea ce făcuse. Simțea că are o datorie de îndeplinit, cu atât mai mult cu cât nu a mai putut face mare lucru pentru cea pe care, deși nu-i era nici ea mamă adevărată, o iubea și o admira atât de mult. Aceasta insista să îl ierte. O dusese pe la tot felul de activități în cadrul întrunirilor spirituale la care era înscrisă, învățaseră tot felul de tehnici de meditație, respirație, poziție trupească, mantre, yantre, rugăciuni, imnuri de slavă – o groază de chestii despre care majoritatea adolescenților habar nu aveau – totul pentru a-i dovedi importanța și puterea iubirii și a iertării. Era ca și când avea o teamă. Îi era teamă pentru fiica ce i-o alesese soarta, nu Dumnezeu. Să nu cumva s-ajungă oloagă la suflet din cauza tristei lor istorii... Și realitatea era că s-a străduit. A fost cât pe-aci să se lase convinsă cu totul, când au apărut Ei. Și i-au oferit o cale activă de a pune lucrurile în ordine. Apoi, după ce toate se vor aranja, cu siguranță va ierta.

Oftă ușor, uitându-se iarași spre punctul îndepărtat în care aleea se îngusta, pierzându-se între copaci și se hotărî să facă unul din micile ei experimente. Își zise că va număra invers de la zece la unu și când va ajunge la final, cel așteptat se va ivi exact în locul potrivit. Începu să numere în minte, testându-și intuiția cu emoție și o irezistibilă doză infimă de scepticism, chiar și după ani buni de practică.

Șopti din buze ultimele cifre, rosti cel din urmă cuvânt și… zâmbi satisfăcută.

Băiatul – un adolescent zvelt, înalt, dar ușor adus de spate sub apăsarea gândurilor numai de el știute – se apropia încet și, cu cât distanța dintre ei scădea, tânăra îl scana din cap până în picioare, pentru a face bilanțul daunelor suferite. Părea un erou de film, ieșit din încăierarea cu nemesisul feroce. Răfuiala îl lăsase cu brațul drept julit, arcada sângerândă, un șchiopătat bine mascat și hainele prăfuite. Se trânti pe bancă, păstrând un interval decent față de ea și străduindu-se să afișeze expresia omului neafectat.

-Ai întârziat, îl mustră ea încruntându-se.

-Am avut treabă… răspunse el cu sarcasm, arătând spre propriul cap.

Femeia veni atunci aproape de el și, fără nici un fel de altă pregătire, își așeză mâinile lângă rănile ce pulsau. Adolescentul dădu să se tragă înapoi, însă ea îl ținu locului cu o putere neobișnuită. Ori poate el nu mai avea suficientă putere datorită împrejurărilor. Cu coada ochiului, o observă închizând ochii și concentrându-se intens ca pentru a soluționa o problemă importantă. Îi simțea respirația caldă, calmă, aromată, cu efect analgezic și închise și el ochii. În curând, suferința arzătoare din trup se preschimbă în înțepături neplăcute, apoi în furnicături neobișnuite și în final într-o răcoare balsamică. Nu mai simțea nici o durere, nici măcar o jenă. Rămase așa o vreme, câteva secunde, ori câteva minute, nu ar fi putut spune cu certitudine.

Apoi tânăra femeie își retrase mâinile, iar el deschise ochii. Privea înmărmurit când la brațul complet vindecat, când la ea, neștiind ce să spună. Dădu să își pipăie arcada, bănuind dinainte ce avea să simtă.

-Am vrut să îți văd fața când dai de ceva cu totul ieșit din comun, zise ea binedispusă. La vârsta ta… nu crezi că e cam devreme să ai mereu acel aer de om blazat, pe care nimic nu-l mai poate surprinde?

-Poftim?! Îngăimă el perplex.

-Ți-am adus lista cu cărțile promise, zise ea, scoțând caietul din geantă și din el o foaie împăturită.

I-o întinse, iar el o luă, amintindu-și în acea clipă de ceea ce discutaseră înainte, însă acum toate se învălmășeau în ineditul clipei prezente. Ce Dumnezeu se întâmplase?! Poate că rănile de pe trup se vindecaseră atât de ușor fiindcă oricum nu-i prea păsa de ele…

-Știi, ea va pleca... Iar eu nu mai pot să fac nimic, rosti el dezamăgit.

-Ai făcut asta! Îl corectă femeia, trăgând în joacă de tricoul pătat cu sânge. Te-ai luat la harță și te-ai ciufulit de tot.

-Dar asta nu schimbă cu nimic…

-Așa crezi tu, îl opri brusc. Fiecare gest pe care îl facem are efecte ce se răsfrâng asupra întregului nostru destin.

-Vorbești de kharma?

......